Incercam...

S-a terminat facultatea.

Am terminat cu licenta.

Aseara am avut petrecerea de final.

Imi place cand totul se termina cu zambete, cu vorbe frumoase si cu ganduri bune.

Imi place cand tot ce a fost candva urat sau dureros, se transforma intr-o amintire minunata, care nu face decat sa aduca zambete..

Am petrecut, dar printre altele am ajuns si pe la spital... nimic grav, am reusit sa-mi pun piciorul drept in ghips.

Am de mult probleme cu glezna dreapta, iar aseara dans, voie buna si s-a intamplat ca la un moment dat pur si simplu sa calc stramb.. si gata.. o sa stea o perioada foarte linistit.

Ma rog, totul e aproape ok, daca nu socotim ca azi avem o noua reprezentatie cu spectacolul "12".

Dar, am reusit sa facem din noaptea trecuta, un moment memorabil...

Va asteptam cu mare drag azi la ora 20:00, in Sala Berlogea de la UNATC,un spectacol drag mie.

Cu drag

La final...e un inceput

Astazi are loc festivitatea de inchidere a Galei Absolventilor UNATC.

Este un moment emotionant pentru noi, am ajuns la final de drum. Am stiut mereu ca ziua asta o sa vina, dar parca mereu am ales sa ne prefeacem ca e foarte departe.

Chiar ieri vorbeam cu niste colegi despre data de "8" si aveam senzatia ca este peste o saptamana, cand am fost trezita din vis si mi-au spus : "e maine".

Mai devreme sau mai tarziu trebuia sa ajungem si aici, important e care a fost parcursul fiecaruia pana aici.

Astazi la ora 20:00 o sa fim lasati sa zburam, fiecare in directia in care bate acum vantul lui. Probabil unii dintre noi o sa ne mai revedem, pentru altii aici s-a incheiat aceasta experienta. Absolut nimeni nu poate sa ne spuna ce o sa fie, in schimb fiecare dintre noi o sa pastreze in suflet ce a fost.

Va astept astazi, 8 iunie, de la ora 20.00 - in sala Ileana Berlogea a Univeristatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L Caragiale" din Bucuresti.

Astazi ne puteti ura un oficial "bun-venit in lumea teatrului".

Cu drag

Sa traim fara stiri de ultima ora?!

M-am plans de prea multa ploaie?

Na ca acum incep caldurile alea mari cu care am fost amenintati.

Hai sa va spun una buna, nu m-am mai uitat la televizor de 10 (zece) zile.

Multa lume ma felicita pentru emisiune, iar eu mereu ii intreb despre care dintre editii vorbesc, pentru ca eu niciodata nu stiu ce editie ruleaza in saptamana curenta, mereu trebuie sa-mi intreb producatoare ce e pe post ca sa nu ma fac de ras.

Da, adevarul e ca in ultimii doi ani, m-am vazut de maxim cinci ori la televizor, si mereu a fost din greseala.

Dar revenind la cura fara televizor...

Da, de zece zile nu am mai deschis un televizor.

Cat am stat in Timisoara ma uitam la televizor, ma uitam la priza- si fiind prea multe-n priza mereu imi ziceam ca nu merita sa fac eforul necesar aprinderii lui.

Ma mai suna mama din cand in cand si imi spunea sa am grija cand imi cumpar biletul de intoarcere sa nu fie vreo greva, dar am preferat de fiecare data sa ignor avertismentele ei, ca sa ma las surprinsa de veste.

Apoi am ajuns acasa, unde pur si simplu s-a intamplat sa ma intalesc cu televizorul doar cand era inchis si privindu-l nu gaseam nici cel mai mic motiv sa-l aprind.

Am apucat sa vorbesc putin cu mama despre situatia actuala a Romaniei, dar am ajuns la concluzia ca posturile tv nu fac decat sa se joace grav de tot cu mintea noastra.

Acum mai bine de o saptamana eram foarte stresata, eram incordata, discutam inflacarata despre politica si despre ce trebuie facut, ce nu se face si in ce prapastie o sa ajungem.

Dar astazi sunt atat de calma, atat de linistita, mi-am dat seama ca lucrurile merg si fara stirile lor senzationale, fara sa stiu cine unde face greva, cui ce nu-i convine si in mare fara sa stiu nume de ministri, consilieri si alti corputi ai sistemului.

De ce va uitati la televizor, ce va atrage in mirajul scandalurilor, de ce televiziunile de stiri fac recorduri de audienta, de ce e toata lumea atat de inversunata, de ce toata lumea tipa, de ce nu zambeste nimeni, de ce nu ne spune nimeni ce sa facem sa ne fie mai bine, de ce toata lumea se zbate, de ce ne invata sa ne uram??

Sunt intrebari la care as vrea sa-mi raspunda cineva.. desi , poate nici asta nu-mi doresc, fiecare raspuns probabil ar isca in mine o noua revolta, asa ca ma multumesc cu soarele de afara, cu doza minima de internet pe zi, cu multa apa, cu putina mancare, cu ganduri frumoase, cu voci superbe, cu doruri mari, cu vise marete, cu zambete si priviri pline de fericire, cu rochite vaporoase, cu ceaiuri si cu multa multa liniste...

Am invatat ca linistea ne-o cam facem singuri daca chiar vrem..Iar eu asta imi doresc in perioada asta, mult echilibru si liniste, dovada ca fac in asa fel incat sa le am.

O persoana la care tin foarte mult, mi-a spus azi ceva frumos: "vine vara, mi-e frica de vara, pentru ca vara este foarte frumoasa si mi-e frica de tot ceea ce e frumos" ....

Am decis ca vreau sa mor zilnic de frica... poate asta ar insemna sa fiu mereu inconjurata de lucruri, oameni, stari si evenimente frumoase...iar frica ca as putea pierde toate astea, ar naste in mine puterea de a face ca lucrurile sa fie si mai frumoase.

Mai sunt putine zile din Gala Absolventilor la UNATC, va astept cu drag in salile noastre sa-mi vedeti colegii extrem de talentati.

...pana una alta ma intorc la invatat, caci bate licenta la usa.

Cu drag

Cate putin...

Azi m-am hotarat sa scriu din pat.

Da, pentru aproape o saptamana lumea mea s-a oprit din alergat, pentru o saptamana am putut sa ma trezesc ffooaarrtte tarziu, sa citesc pentru licenta doar daca am vrut, sa mananc prostioare si sa ma prefac ca nu urmeaza o noua saptamana de cosmar.

Normal era sa am o astfel de perioada dupa ce terminam cu toate examenele si cu toata nebunia ce urmeaza-n vara asta, dar cum niciodata nu fac lucrurile cum scrie la carte, iata ca asta a fost saptamana mea.

Zilele astea, aici in Timisoara, a plouat, zilnic; cand in rafale puternice, cand marunt-marunt , dar mereu a plouat - asa ca bluzitele mele de vara au stat cuminti in dulapul unde au fost asezate duminica.

Din fiecare experienta invatam cate ceva, si cred ca e bine asa, cred ca asta e ordinea fireasca a lucrurilor.

Si cu toate astea ajungem la anumite varste crezand ca stim cate ceva despre viata si despre noi, si ni se demonstreaza total contrariu.

De exemplu, cand suntem mici cine ne invata sa iubim , cine ne izoleaza fix sentimentul si ne spune : "asta-i iubirea"?

Nimeni.. asa cum este foarte posibil sa trecem prin viata si sa nu stim niciodata ce e iubirea exact.

In schimb invatam foarte repede ce e aia durerea, durerea nu e ceva la fel de greu de explicat ca iubirea, oare de ce?

Si cele doua trebuie sa fie neparat legate intre ele, sau pot sa supravietuiasca si independent?

Cineva mi-a spus ca e inevitabil- in dragoste vrei nu vrei te lovesti de greu , de durere, de senzatia aia groaznica in care simti ca ai prefera sa te loveasca ceva foarte foarte tare, decat sa trebuiasca sa mergi mai departe.

E haios cum mereu ne juram ca mai departe de atat nu mai putem sa mergem, ca aici se termina tot, cand adevarul e ca peste mai putin de o saptamana suntem pe picioarele noastre, intr-un mai mic sau mai mare echilibru.. dar oricum intr-o stare de normalitate aflata la un pol total opus de disperarea anterioara.

Mie mi-e greu sa spun "te iubesc", poate pentru ca nu stiu exact cu ce se mananca treaba asta cu iubirea, stiu ca atunci cand iubesti esti foarte foarte puternic, atat de puternic incat ai face absolut orice pentru persoana fata de care crezi ca simti asta.

Eu am puterea sa fac orice pentru cateva persoane din viata mea, iar acele persoane stiu sigur ca simt asta, si nu trebuie sa le zic zilnic cat de mult...le iubesc.

Asa ca spun rar cuvintele astea, atat de rar incat atunci cand simt s-o fac, corzile vocale mi se blocheaza si pentru cateva secunde nu pot sa scot niciun zgomot.

E amuzant.. dar atat de uman.

Azi.. azi plec din Banat, plec din Timisoara - ma intorc intr-un oras care chiar si noaptea alearga, un oras in care timpul este o notiune atat de vaga, pentru ca am senzatia ca in Bucuresti pana si ceasurile functionaeaza mai repede decat in orice alt oras.

Ma intorc acasa, cu gandul la linistea de aici, cu regretul ca nu am valorificat mai bine timpul petrecut ... cu toate ca nu stiu daca merita acum sa ma cert pentru toate diminetile transformate-n pranz...si cu regretul ca nu am cantat toate melodiile pe care le-am auzit, ca nu am mancat chiar toate prostiile pe care puteam sa le mananc, ca nu am citit toate cartile pe care le-am carat cu mine, ca nu am raspuns la toate telefoanele pe care le-am primit...

Dar, cu bucuria ca am mai primit o lectie despre iubire, despre curaj si frica, despre blandete, despre oameni buni si despre oameni rai, despre gelozie si incredere... cred ca tot ceea ce regret la un moment dat poate sa-mi fie furat intr-un fel sau altul.. dar tot ceea ce am invatat nimeni niciodata nu o sa-mi poata lua.

Va urez un weekend minunat acolo unde va e cel mai bine...

Grabita sa-mi fac bagajele, grabita sa prind un tren care ma face sa plang, grabita sa ajung in Bucuresti ca sa pot sa incep sa ma grabesc...

Cu drag